În centrul Kolping de formare profesională din Schwandorf, în Germania, refugiați și imigranți din toată lumea împart aceeași sală de clasă. Culturi diferite, probleme ale vieții de zi cu zi și speranțe pentru o viață mai bună, toate acestea formează o experiență de învățare unică.
Stau în picioare în cerc și iși aruncă unul altuia o minge. Cel sau cea care o prinde trebuie să se prezinte și să îi întâmpine pe ceilalți cu „bună dimineața” în limba lui/ei maternă. 14 persoane prind mingea. În opt dintre cazuri întâmpinările sună diferit. Adolescenții clasei a 10a B care participă la orele centrului de formare profesională Kolping din Schwandorf vin din Siria, Eritrea, Irak, Republica Cehă, Polonia, Serbia și Republica Dominicană. Profesoara lor, Anna Hanf, e din Ungaria. Elevii s-au refugiat în Germania singuri sau împreună cu familiile în speranța unui viitor mai bun. Cei mai tineri au 16 ani, iar cei mai în vârstă în jur de 25. Majoritatea orelor sunt pentru a învăța limba germană, dar au și cursuri de gimnastică, de educație socială, de gătit și de lucru manual. Toate par atât de cunoscute, și totuși toate sunt de fapt destul de diferite.
Pereții clasei sunt acoperiți cu postere desenate de mână, însoțite de titluri precum: „cântecul nostru arab”, „cântecul nostru spaniol”, „să numărăm până la zece – în șase limbi: spaniolă, kurdă, persană, bosniacă, cehă și tigrinya”, precum și reguli de bună purtare, explicații despre cum se utilizează prepozițiile și o cruce creștină. Două fete din Siria cu capul acoperit cu batice stau de o parte și de cealaltă a clasei. Anastasia, din Grecia, o fată dintr-o altă clasă, ne povestește cum conflicte legate de religii diferite au provocat deja încăierări. Pe de altă parte, se vede cu ochiul liber că toată lumea e binevenită aici indiferent de religia căreia îi aparține. Adolescenții ar putea fi modele de urmat pentru o conviețuire pașnică și tolerantă.
Scopul principal al lecției de astăzi este recapitularea cuvintelor noi învățate datorită proiectului de circ de săptămâna trecută: mers, dans, monociclu, clown, zburat, aruncat. Mai ales ultimele două provoacă dificultăți. De ce e greșit să spun: „pot să zbor mingea”? Nu există un răspuns imediat pentru toate întrebările, pentru ca în clasă e agitație și gălăgie. Amorțeala și lipsa de viață caracteristice elevilor germani nu există aici. Și cu toate acestea, lecțiile nu sunt dezorganizate. Motivația pentru a învăța pare diferită de la un caz la altul. Tachinările lor pot fi auzite adesea în rândul tinerilor nemți: „Hei, tipule! Ce tot vorbești acolo?” În timp ce alții rămân mai tăcuți și au nevoie de mai mult timp să învețe un joc de cuvinte nou. Au început să învețe alfabetul abia acum câteva luni. E greu să predai unei clase atât de amestecate la un nivel corect pentru toată lumea. Nivelurile de educație și de cunoștințe anterioare sunt foarte diferite. Dna Hanf a decis să îi ia pe cei cu nivel intermediar ca punct de reper la nivelul clasei, chiar dacă există riscul de a cere prea mult de la unii dintre ei și prea puțin de la alții. Rămâne totuși dificil de găsit un manual pentru o asemenea tehnică.
Și cu atât mai dificil este să găsești un mod de a interacționa cu tineri care au trăit lucruri despre care nu pot vorbi, căci nu există un manual pentru așa ceva, iar problema nu e doar una de cunoștințe de limbă. Dna Hanf explică faptul că uneori e nevoie de mult timp până când unii dintre ei au destulă încredere și o stare emoțională care să le permită să vorbească despre trecutul lor. Dar mai există și un alt motiv pentru care păstrează tăcerea asupra trecutului. Persoanele care caută azil sunt adesea trimise înapoi în țara unde li s-au luat amprentele pentru prima dată. Potrivit convenției de la Dublin, țara respectivă este cea care se ocupă cu luarea deciziei în legătură cu cererea de azil. Mulți dintre cei care fac cerere păstrează tăcerea în legătură cu drumul parcurs ca să nu-și spulbere șansele de a obține azilul în Germania, sau pe ale celor care le calcă pe urme.
Nimeni nu știe cum a făcut Senait, despre care se presupune că are 16 ani, ca să ajungă din Eritrea în Germania fără să fie descoperit mai înainte, nici pe ce drum a luat-o. Dar iată ca e aici: fără pașaport – probabil ars acum multă vreme – fără dată de naștere, și fără familie. Chiar dacă nu știe încă alfabetul, a dezvoltat o intuiție bună legată de structura propozițiilor în germană, cu mult timp înaintea celorlalți. Ca și ceilalți, Senait știe pentru ce învață. Nu se plictisește. Pentru el școala e ceva nou și captivant. Când textul pe care l-au compus împreună e citit la sfârșitul orei, unii dintre ei ridică mână încă o dată să încerce sa-l mai îmbunătățească. Nu e puțin lucru din partea profesoarei faptul că a reușit sa îi facă să înțeleagă că nu au ajuns pe un tărâm unde curg laptele și mierea și că trebuie să învețe ca să poată găsi un loc de muncă. Cu toate acestea, mulți dintre ei se lasă de cursuri pentru a căuta de muncă imediat. Mulți dintre ei și-au lăsat familiile în țările lor de origine, iar acestea așteapta un ajutor financiar, iar nu ca ei să termine doi ani de școală și să obțină o calificare.
Teama deportării este de asemenea peste tot. Este ceea ce predomină de-a lungul interacțiunilor în clasă, mai mult decât temele sau capitalele la ora de științe sociale unde Dna Maxim vrea să le predea elevilor principalele instituții ale Uniunii Europene. Se așteaptă de la ei să înțeleagă cum funcționează sistemul în care au ajuns, ceea ce provoacă rezistență și vociferare la ore. O întrerup iar și iar:”De ce trebuie să știu eu toate astea? Nu vreau să rămân aici. Nimeni nu mă vrea aici. Eu ma voi duce în SUA!”
Hamit, care are 24 de ani, a fugit pe jos din Afganistan după ce și-a pierdut soția și familia în război. El spune că și-a găsit deja un avocat și plănuiește sa intenteze proces dacă e judecat. Spune că are de gând să încerce orice ca să scape din calea talibanilor. „Speranța e o minciună”, repetă el iar și iar. De ce să înceapă o școală? Peste trei ani o să aibă 27 de ani. Ce să înceapă la vârsta aceasta? Dacă nu o să-și poată termina școala la timp sau o să trebuiască să plece înainte, toate eforturile vor fi fost irosite.
Nu vede niciun viitor pentru el. „E o catastrofă pentru persoana care trebuie să se întoarcă în țara natală. Suntem emoționați de fiecare dată , dar decizia în legătură cu cine rămâne nu e a noastră. Putem doar să sperăm că oferim elevilor noștri momente plăcute, căldură umană, o educație, și poate ceva speranță”, spune Dna Maxim.
[crp]
Comentarii recente