Nile Miller, student originar din Austin, Texas a ajuns în oraşul Kharkiv din estul Ucrainei, în cadrul unui program de schimb. Ceea ce nu a reuşit să prevadă când a plecat a fost fapul că va deveni martor la revoluţia care s-a propagat în Ucraina. Pe MH el îşi împărtăşeşte povestea dintr-o ţară pe care cu greu o poate descrie celor de acasă.
Ȋn limba Rusă pare să existe câte un proverb pentru fiecare eveniment monden pe care l-ai putea întâmpina, indiferent de proporțiile acestuia. ”Cu limba înţeleaptă ajungi până la Kiev” spune un astfel de proverb. Destul de sigur, acum câteva luni, protestul m-a găsit fix în centru la Maidan Nezalezhnosti (Piaţa Independenţei). Era ziua în care Preşedintele Yanukovich luase decizia de a întoarce spatele unui acord care ar fi pus Ucraina pe drumul spre integrarea în Uniunea Europeană, iar fix atunci s-a nimerit să mă aflu în capitală. Ȋn timp ce stăteam în Piaţa Independenţei şi priveam cum zeci de protestatari furioşi dar optimişti dansau şi cântau sub un steag imens cu binecunoscutele stele aurii pe fundal albastru ale UE şi steagul Ucrainean în albastru şi galben, nu aş fi ghicit că asistam la naşterea unei revoluţii. Adevărul este că dorul meu de ducă fără un scop precis şi atracţia pentru limba Rusă m-a adus aici, un student din Texas care nutrea să petreacă un an de studiu în Ucraina, dar după mai bine de un an şi jumătate aici, am realizat că e o ţară aparte, situată într-o poziţie precară între trecutul rusesc şi viitorul European.
Ucraina din zilele noastre este rezultatul fuziunii dintre două regiuni (istorice, geografice şi lingvistice) distincte: vestul European unde se vorbeşte predominant limba ucraineană, cu străzi înguste pavate cu piatră şi biserici Catolice, şi estul rusificat, puternic industrializat. Eu studiez în Kharkiv, al doilea oraş ca mărime din Ucraina, de unde poţi ajunge în scurt timp cu trenul în oraşul Belgorod din Rusia. A fost capitala Republicii Socialiste Sovietice Ucraina până în 1934 – chiar şi astăzi, oraşul încă deţine cu mândrie porecla de ”prima capitală a Ucrainei”, iar în perioada sovietică a fost un important centru educaţional, cultural şi ştiinţific. Dacă jumătatea de est a Ucrainei ar avea o capitală , atunci acest titlu sigur ar reveni oraşului Kharkiv. Limba ucraineană lipseşte practic din viaţa de zi cu zi. Câte o babuşhka cu privirea de piatră pe care nimic nu ar mai putea surprinde stă la o bârfă în rusă pe băncile parcului. Studenţii de la universitate merg grăbiţi pe coridoarele întunecate şi aglomerate vorbind în rusă. Oamenii din această parte a Ucrainei au prieteni, familie, şi parteneri de afaceri în Rusia şi mulţi traversează graniţa în mod regulat.
De fapt, în momentele de slăbiciune, le-am spus prietenilor şi familiei că practic locuiesc în Rusia, deoarece îmi e greu să le creez o imagine asupra vieţii din Ucraina, o ţară pe care majoritatea americanilor nu ar putea să o găsească pe hartă. Pentru început, Ucraina este una din ţările cele mai sărace din Europa. Totuşi, ucrainenii o duc mai bine astăzi decât în vremurile tulburi care au urmat dezmembrării blocului sovietic; străzile pline de gropi, faţadele blocurilor care stau să cadă şi lifturile temperamentale pe care le-am întâlnit spun povestea situaţiei economice actuale. Dar după o vizită într-o casă ucraineană va fi clar că aceasta e o ţară în care oamenii preţuiesc ceea ce au. Ȋnfăţişarea prezentabilă pare a fi o trăsătură naţională. Ȋn timp ce un tânăr american nu ar avea vreo problemă în a fi văzut prin oraş în tricou, short de baschet şi tenişi, ucrainenii încearcă să fie la modă de fiecare dată când ies în public, femeile purtând rochii şi pantofi cu toc înalt în timp ce bărbaţii etalează blugi stilaţi şi pantofi lustruiţi negri cu vârf ascuţit. Fie că sunt la piaţă, la metrou sau la o plimbare în parc, ucrainenii par mereu pregătiţi să meargă la o paradă de modă. Ucrainenii sunt la fel de selectivi şi când vine vorba de prieteni; poate fi destul de greu să intri în cercul lor de prieteni, dar odată ce ai intrat, destul de sigur vei rămâne în el. Au o lipsă de îngâmfare pe care americanii ar putea să o ia drept frigiditate: zâmbetele şi râsul sunt rezervate doar pentru ocaziile care le permit. Biserica Ortodoxă este una dintre cele mai puternice forţe ale societăţii – apoape fiecare bărbat ucrainean poartă un lănţişor cu o cruciuliţă la gât pe sub cămaşă; bărbaţii şi femeile de toate vârstele îşi fac cruce când trec pe lângă o catedrală în timp ce merg la muncă sau la şcoală.
Poate cea mai mare diferenţă între cultura americană şi cea ucraineană este mentalitatea colectivă ucraineană, cultivată de-a lungul secolelor de iobăgie şi apoi de colectivizare în timpul regimului Sovietic. Este o mentalitate în care interesele ”noastre” au prioritate asupra intereselor ”mele”. Datorită încercărilor extreme pe care Ucraina a trebuit să le îndure în timpurile sovietice (era cunoscută drept ”coşul cu pâine al Uniunii Sovietice”; în anii ’30 milioane au murit datorită foametei supranumite Holodomor) mulţi ucraineni au dobândit puternice atitudini anti-sovietice şi anti-ruseşti. După al Doilea Război Mondial, rusificarea accelerată în estul şi sudul Ucrainei au creat diviziunea fundamentală pe care o vedem în societatea contemporană.
Din această cauză mulţi ucraineni au o atitudine precaută, dacă nu chiar negativă asupra protestelor care se derulează în Kiev. Ei nu simpatizează cu compatrioţii lor din vest, care întrevăd o diviziune culturală între ucraineni şi ruşi, chiar având aversiune spre Rusia şi limba rusă. Ȋn timpul neliniştii politice din ultimele două săptămâni, Kharkiv a fost în mod notabil un loc placid, unde piaţa centrală (cea mai mare din Ucraina şi una din cele mai mari din Europa) a fost goală, cu excepţia unui înalt brad de Crăciun şi un târg cu ocazia Crăciunului în care se găseau oameni de zăpadă imenşi şi păpuşi Matrioşka în mărime naturală. Chiar şi cu toată vărsarea de sânge care a rezultat după aprobarea legilor controversate care limitau drepturile protestatarilor din centrul Kievului, singura demonstraţie din Kharkiv a fost una în sprijinul regimului Yanukovich. Totuşi, e important să nu cădem pradă ideii că ucrainenii din est se percep a fi mai puţin ucraineni decât fraţii şi surorile de pe celălalt mal al Niprului. E dificil din punctul de vedere al unui străin să înţeleg toate nuanţele conflictului dintre Ucraina de vest şi Ucraina de est, dar eu îl interpretez în următorul mod: Esticii nu percep limba rusă şi influenţele culturale ruseşti ca lucruri care inhibă dezvoltarea culturii şi statului ucrainean, în timp ce vesticii vor o separare totală de trecut, care implică părăsirea fratelui mai mare Rusia pentru urmărirea unei direcţii distincte pur ucraineană.
Asta îmi aminteşte un pic de diviziunea veche de generaţii între nordul şi sudul Statelor Unite, ce îi separă pe sudiştii care vorbesc pe nas şi beau ceai dulce de Yankeii ocupaţi, progresivi şi care vorbesc repede din nord – două naţiuni, cu concepte diferite despre trecut, prezent şi viitor, unite (deşi nu fără reclamaţii) sub acelaşi steag. Această ţară de la frontiera Europei are un loc aparte în inima mea, şi eu sincer sper că oamenii şi guvernanţii lor vor găsi o cale de a trece de aceste timpuri de restriște care să dea ucrainenilor de pretutindeni un motiv de a fi mândri că sunt ucraineni şi nu că sunt europeni sau ruşi.
[crp]
Comentarii recente